Iata cum se auto-caracterizează autorul Marian V. Ureche în Anexa cărții Serviciul de informații al Justiției dezvăluit din interior:
• Am fost profesor suplinitor (1960-1962) de istorie-geografie;
• Am fost admis la Academia de Poliție în 1962 cu nota 10 la toate cele cinci examene susținute (Primul caz de această factură până la data respectivă);
• Am absolvit cei trei ani de academie cu nota 10, mai puțin examenul de Drept Administrativ – Partea specială – unde mi s-a dat nota 9;• Între anii 1972-1982, pe linie de Securitate, am răspuns de problema învățământ din capitală;
• În 1978 am absolvit doctoratul în Drept la Universitatea București. Din comisie a făcut parte și doamna Rodica Stănoiu, un criminolog și un penalist de cea mai înaltă clasă. N-o cunoșteam decât din cărțile pe care le-a scris. La ieșirea din sală m-a oprit și m-a felicitat: „A fost cea mai frumoasă susținere de teză de doctorat la care am participat până acum!”;
• În 1977, doctorand fiind, profesorul Paul Gogeanu, care preda la Facultatea de Drept cursurile de „Istoria generală a statului și dreptului” și de „Istoria dreptului românesc”, mi-a propus să ocup un post de lector al său, la una dintre cele două discipline menționate. Amicii m-au determinat să renunț și am revenit, astfel, asupra deciziei inițiale;
• Din 1987 și până în iunie 1991 am răspuns pe aceeași linie de informații, între altele, și de Ministerul Educației și Învățământului, precum și de cel al sănătății;
• În cursul anilor 1980-1988, se acumulaseră mari și legitime nemulțumiri în rândul medicilor. Din motive de economie la buget și pentru a nu se plăti măriri de salarii, conducerea de partid a interzis organizarea concursurilor pentru secundariat (opt ani) și pentru primariat (timp de 11 ani). Nemulțumiri de același tip se acumulau și în învățământul superior, unde, din aceleași motive, de mai mulți ani nu se mai organizau examene pentru obținerea gradelor de conferențiar și cele de profesor. Situația României, prezentă la conferințe sau congrese internaționale, era ridicolă, țara fiind reprezentată, în contactele cu profesorii străini, de asistenți și lectori universitari. Ambele probleme, cu acceptul generalului Vlad și cu sprijinul, pentru documentare, al ministrului adjunct de la Sănătate, dr. George Iacob, și al prof. Aurelian Bondrea de la Învățământ au fost rezolvate de mine prin documentarea corespunzătoare a unei persoane, actualmente profesor universitar, ce avea acces la cabinetul II. Aceeași abordare am avut-o și în probleme referitoare la situația Institutului Național de Geriatrie-Gerontologie (INGG), unde, datorită profesoarei Ana Aslan și a tratamentelor sale excepționale, veneau frecvent, pentru tratament, șefi de state, demnitari străini de cel mai înalt nivel și mari personalități. Mai multe camere situate la ultimul nivel al clădirii (Otopeni) începuseră să se degradeze. Ploua în ele. Din motive de economie pentru plata datoriei externe, fondurile Ministerului Sănătății erau neîndestulătoare pentru efectuarea reparațiilor necesare. Am fost solicitat de dr. George Iacob să încerc să obțin o Hotărâre de Guvern prin care să se aloce cinci milionae de lei. Am stabilit împreună să demareze lucrările, iar ulterior eu să obțin hotărârea respectivă de guvern. Am reușit să rezolv această problemă, cu greu, prin intermediul unui coleg care era foarte bun prieten cu Gil, ginerele lui Constantin Dăscălescu, șeful guvernului.
• În 1985-1989 soseau la granița vestică a țării zeci de tiruri cu medicamente și aparatură medicală. Câteva dintre ele conțineau melci pentru dializă, necesari Spitalului „Carol Davila“, unde erau internați (din toată țara) 209 pacienți. Nerezolvarea urgentă a problemei dializei însemna condamnarea lor la moarte. Ministerul Sănătății nu mai dispunea de banii necesari plății taxelor vamale! Am avut atunci două discuții cu generalul Pele, șeful pașapoartelor, care a rezolvat problema, dispunând efectuarea „importurilor“ respective fără plata taxelor vamale.Am răspuns mult timp de intelectualitatea umanistă a țării și a fost un privilegiu. Am avut norocul să beneficiez de prietenia unor intelectuali de mare anvergură, mari personalități. Dar nu acest lucru este important, ci faptul că, potrivit funcției avute, trebuia să avizez plecările în străinătate ale celor ce reprezentau învățământul, sănătatea, administrația, sportul românesc etc. Un aviz negativ, aparent minuscul, avea darul să decredibilizeze și să distrugă cariera unui om. În legătură cu aceste avize, redau un singur episod. Jumătate din școala românească de matematică a rămas în SUA, iar marea lor majoritate lucrează la NASA. Este o minusculă dovadă că drepturile omului erau respectate și atunci.
• În 1993, am scos primul volum din cartea „Servicii secrete”. În decembrie 1994, la insistențele reputatului regizor Dinu Tănase, am redactat scenariul filmului documentar „Destinul Mareșalului“ (o oră și 30 de minute), ucis la comanda rușilor din cauza faptului că Antonescu nu concepea ca țara să fie ocupată de bolșevicii care aduceau cu ei aici comunismul. Alții au acceptat și în aceste condiții a avut loc marea trădare de la Iași din 20 august 1944 a comandantului armatei a patra, generalul Mihai Racoviță, trădare săvârșită împreună cu Casa Regală și Partidul Comunist. Astfel, trădătorii au devenit eroi, beneficiind și azi de privilegii acordate, fără temei legal, de către statul român. Cât de antisemit a fost Antonescu se vede. O stradă din Tel-Aviv îi poartă și acum numele! Între anii 1991 și 1995 (februarie) am fost decan (cu delegație la Academia Națională de Informații).
• În legătură cu disponibilitățile mele direcționate spre abuzuri și excese, redau un singur aspect: în vara anului 1994, l-am transferat pe domnul Cristian Troncotă, pe atunci căpitan, de la arhivele SRI la acest institut. La scurt timp de la transfer, doctorand fiind, a venit la mine cu un voluminos material de arhivă despre Eugen Cristescu. Se ocupa de redactarea și publicarea volumului „Eugen Cristescu, asul serviciilor secrete românești” și mi-a propus să fiu primul autor, iar el al doilea. L-am refuzat, subliniindu-i faptul că va deveni decan al Facultății de Psiho-sociologie, sens în care are nevoie de doctorat și de lucrări publicate. În 1995 am publicat volumul II din „Servicii secrete”;
Considerând că este mult mai important și mai oportun să abordez problema serviciilor secrete străine și a activității lor în spațiul românesc, am renunțat la „Serviciile secrete”. În acest scop, am publicat lucrarea „Servicii secrete străine – Retrospectivă și actualitate în spațiul românesc” (Două volume, publicate în 1999 și 2000).
• Din 2001 (februarie) și până la 4noiembrie 2003, a urmat activitatea desfășurată la SIPA;
• În 2015 am scos primele două volume din „Istoria serviciilor secrete românești, până la 1944”
• În anul 2016 a apărut volumul III ce se referă la domnia lui Mihai Viteazul (1593-1601). Același M. Oprea susține că lucrarea ar constitui un plagiat. Pe cine să plagiez, când primele articole sau lucrări apărute se referă la activitățile informative derulate în România după 1850?
• În anul 2018, am publicat volumul IV din aceeași Istorie a serviciilor secrete. Am apreciat că volumele sunt absolut necesare pentru a restitui românilor această istorie mai puțin cunoscută, din perspectiva serviciilor secrete, din două motive: pentru că mulți „binevoitori” vor să scoată istoria din programele de învățământ pentru a ne desființa identitatea și pentru a combate tezele corozive și dezonorante, potrivit cărora mulți dintre marii noștri domnitori au fost, dacă nu satrapi, atunci niște stricați sau homosexuali. În acest din urmă sens am subliniat, de pildă, într-un spațiu extrem de restrâns din economia lucrării, frumoasa conduită și poveste de dragoste a doi domnitori. A lui Ștefan cel Mare cu Maria Rareș (mama lui Petru Rareș). Din dragostea pentru ea, domnitorul a zidit curtea domnească de la Hârlău, unde mergea adesea. Cât despre Mihai Viteazul, deși se cunoaște, se vorbește foarte puțin despre prelungita idilă cu Velica Norocea, fiica marelui logofăt și ulterior mare postelnic, Ioan Norocea, unul dintre consilierii de taină ai domnitorului.
• În vara anului 1985, o mare personalitate a lumii medicale, academicianul Nicolae Cajal, președintele Federației Comunităților Evreiești din România, om care m-a onorat cu prietenia sa, se afla la Washington la un congres mondial al federațiilor evreiești. În aceste circumstanțe, soția sa, doamna Bibi, m-a sunat într-o seară, în jurul orei 22:00. Plângea. Mi-a explicat că a doua zi, până la orele 12:00, trebuia să părăsească imobilul în care locuia, întrucât casa urma să fie demolată. Mi-a spus că buldozerele se aflau deja în fața casei. I-am promis că voi încerca să fac tot posibilul pentru a rezolva această situație.A doua zi, la orele 7:00, mă aflam la cabinetul generalului Iulian Vlad. I-am prezentat o notă pentru Ceaușescu, în care explicam situația respectivă și, mai ales, consecințele previzibile de imagine care s-ar produce în condițiile în care profesorul Nicolae Cajal era perceput, cu just temei, ca o mare personalitate și un om extrem de influent în lumea politică occidentală.A fost un noroc că academicianul se afla acolo! Am vorbit cu doamna Bibi a doua zi, în jurul orelor 9:00 și am înștiințat-o că problema se va rezolva favorabil. M-a sunat o oră mai târziu să-mi mulțumească. Utilajele aflate în fața casei plecau. Nu este nimic spectaculos sau deosebit în acest gest. Atâta doar că ar fi fost un act de lașitate dacă nu mă implicam cu toată determinarea în această problemă.
• În 1978, prin strădaniile Dr. Pop Tiberiu – actualmente academician – a fost adus în România primul aparat de Rezonanță Magnetică Nucleară și Ultrasunete din Europa de Est. Acest mastodont ce ocupa două nivele la Spitalul Panduri, importat din Austria, se afla în curs de instalare.În acele împrejurări, grație unui fost pacient de-al său și care era coleg cu mine, am fost contactat de dr. Tiberiu Pop. Profund îngrijorat, acesta mi-a explicat că era urmărit penal și că fusese pus sub acuzare și invitat la fosta Direcție a VI-a cercetări penale. Știa că era acuzat de trădare, iar arestarea sa era iminentă. Am înțeles că paternitatea acuzelor aduse provenea de la anumiți colegi de-ai săi, deranjați de înființarea Laboratorului de Ultrasunete și Rezonanță Magnetică Nucleară. Am cerut să fiu primit de generalul Iulian Vlad, pe atunci secretar de stat în Ministerul de Interne, căruia i-am explicat situația. Domnia sa a dispus șefului Direcției a VI-a să fie amânată arestarea și să se verifice temeinicia cazului. S-a stabilit mai apoi că acuzele respective sunt lipsite de orice suport. De ce am apelat întotdeauna la generalul Iulian Vlad, când nu puteam face binele în mod direct? Pentru că uzam de o mai veche invitație a Domniei Sale (din septembrie 1965) care suna cam așa: „Tinere, fă bine cât poți!” Această invitație îmi fusese făcută ca urmare a unei discuții avute după efectuarea primului meu stagiu de practică la Ministerul de Interne și după ce dânsul constatase că nu fusesem prea încântat în așteptările mele. Nu voi intra în alte detalii! O să spuneți poate că Securitatea acelor ani nu era tocmai o instituție de binefacere. Poate! Dar nicio satrapie, o instituție obtuză ruptă, de realitate sau de înțelegere! Și asta grație faptului că, după anii ’65-’70, ofițerii de informații, în marea lor majoritate, erau oameni cu studii superioare. Și, ca urmare, nu mai vedeau lucrurile prin ochii altora, ci prin proprii lor ochi!
Și, evident, exemplele ar putea continua!